14:36 23 Octombrie 2017
Chişinău+ 9°C
În direct
Флаги Евросоюза

Despre avantajele şi riscurile integrării europene. Partea I

© La UE
În lume
Sa primesc un link scurt
15310

Această temă rămâne a fi intens discutată şi pentru faptul că Uniunea Europeană desfăşoară la moment o politica activă de atragere pe propria orbită a unui grup de state post-sovietice – în primul rând a Georgiei, Moldovei şi Ucrainei – în cadrul realizării programului Parteneriatului Estic.

Destrămarea sistemului socialist mondial şi a nucleului său – Uniunea Sovietică, a determinat inevitabilitatea avansării ţărilor Europei Central-Estice pe calea integrării europene. Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Cehia şi Estonia au devenit ţări membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene în luna mai 2004, Bulgaria şi România au aderat la gruparea integraţionistă în 2007, iar Croaţia – în 2013.

Extinderea estică, a cincea pentru UE, le-a adus participanţilor, atât celor vechi, cât şi noilor membri ai Uniunii Europene, nu doar multaşteptatele roade, dar şi probleme neaşteptate.

Trecerea de la economia planificată a fost realizată de ţările din Europa Centrală şi de Est (ECE) în baza preluării unor institute de piaţă, care existau în ţările occidentale dezvoltate, mai exact, în Uniunea Europeană. Procesele de transformare şi integrare europeană au coincis ca timp şi conţinut, ceea ce ne permite să vorbi despre realizarea de către ţările ECE a modelului de transformare prin intermediul integrării europene. Analiza eficienţei acestui model este un exerciţiu extrem de actual atât în aspect teoretic, cât şi în aspect practic.

Această temă rămâne a fi discutată intens şi pentru faptul că Uniunea Europeană desfăşoară la momentul actual o politica activă de atragere pe propria orbita a unui grup de state post-sovietice – în primul rând a Georgiei, Moldovei şi Ucrainei – în cadrul realizării programului Parteneriatului Estic.

Cum a influenţat integrarea europeană dezvoltarea social-economică a statelor postsocialiste, în ce măsură s-au adeverit aşteptările ţărilor-membre privind realizare rapidă a strategiei de dezvoltare alertă, influenţată de calitatea de  membru UE? La aceste întrebări au încercat să răspundă argumentat specialiştii Institutului de Economie a Academiei ruse de Ştiinţe, Svetlana Glinkina, Natalia Culikova şi Irina Siniţina, în raportul ştiinţific „Integrarea europeană şi creşterea economică”.

Autorii nu pretind să dea răspunsuri la toate întrebările. Tema a fost îngustată conştient până la o analiză a influenţei integrării europene asupra creşterii economice. În afara parantezelor rămân consecinţele politice ale calităţii de membru, dar şi multe aspecte sociale de dezvoltare.

Baza metodologică de cercetare au constituit-o prevederile teoriei proceselor economice de tranziţie şi a teoriei reformelor, a teoriilor actuale de dezvoltare, a studiilor complexe privind evoluţia statelor etc..

Integrarea europeană, ca premisă a dezvoltării „de depăşire”

Principalul motiv economic de aderare a ţărilor ECE la UE a fost aspiraţia lor de a folosi avantajele integrării europene în vederea modernizării şi accelerării creşterii economice, prin urmare – pentru a depăşi acea rămânere în urmă faşă de ţările Europei Occidentale, în aspectul veniturilor şi calităţii vieţii.

Calitate de membru al Uniunii Europene creează condiţiile cadru pentru dezvoltarea „de depăşire” în privinţa ţările sărace ale ECE, pe trei direcţii: adaptarea instituţională, integrarea economică, politica de coeziune.

Alegerea europeană pe care au făcut-o ţările ECE, în opinia noastră, nu avea alternativă în anii 1990 şi reprezenta consecinţa prăbuşirii sistemului socialist mondial, destrămării URSS, şi a rolul special al UE în noua reformatare geopolitică de forţe. Înrăutăţirile catastrofale a situaţiei economice a Rusiei în aceşti ani – succesoarea URSS, care în decursul mai multor ani a fost partenerul comercial şi investiţional principal al Europei de Est — a determinat reorientarea politică şi economică a ţărilor ECE.

Perspectiva de aderare la UE a avut rolul unei ancore externe în realizarea schimbărilor instituţionale dificile de către aceste ţări. Procesul se desfăşura sub controlul dur din partea organelor de conducere ale UE. Motivele politice s-au dovedit a fi dominante la acordarea ajutorului financiar şi de alt ordin pentru ţările din ECE, la luarea deciziilor privind condiţiile şi termenele de aderare, ş.a. Aceasta bloca posibilitatea respingerii sau mutaţiilor unor institute democratice şi de piaţă şi preluate, cel puţin la etapa aderării la UE.

1. Adaptarea instituţională

UE a elaborat o strategie clară de atragere a ţărilor Europei Centrale şi de Est în sfera sa de influenţă: le-a oferit ajutor financiar prin intermediul fondurilor special create (PHARE, ISPA, SAPARD) la etapele cele mai timpurii de realizare a  reformelor de transformare; a conectat aceste ţări la activităţile Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare; a deschis treptat piaţa sa pentru mărfuri din ţările ECE (introducerea regimurilor speciale, semnarea acordurilor asimetrice de asociere); a stabilit la şedinţa Consiliului European de la Copenhaga din 1993 condiţiile politice, economice şi juridice, care trebuie îndeplinite de ţările care vor să adere la gruparea integraţionistă europeană.


Aceste condiţii, care au primit denumirea de „Criteriile de la Copenhaga”, impuneau existenţa unor instituţii democratice stabile, a unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a accepta toate obligaţiunile legate de aderarea la UE.

Se presupunea şi îndeplinirea unei condiţii suplimentare, care formal nu era menţionată în Criteriile de la Copenhaga, implementarea aşa-numitului acquis communautaire (acquis-ul comunitar) – totalitatea normelor juridice stabilite în toată istoria integrării europene, fixate în acordurile UE şi deciziile Curţii UE. (…)

Însă armonizarea poziţiilor pe mai multe secţiuni ale acquis-ului se nu se desfăşura ideal. La începutul anilor 2000, spre exemplu, a apărut un conflict între UE şi Polonia în privinţa reformei agrare. Partea poloneză considera necesar ca producătorii locali să poată vinde în interiorul ţării, în decursul câtorva ani, produse de carne şi lactate care nu corespund unor standarde igienice prea riguroase ale UE. În cadrul negocierilor au apărut, de asemenea, contradicţii în privinţa accesului ţărilor ECE la fondurile structurale şi a transferurilor directe în cadrul politicii agrare comune, dar şi în privinţa perioadei de tranziţie foarte lungi în problema liberei circulaţii a persoanelor. În rezultat, a fost prelungit termenul de aplicare pentru cele mai problematice norme ale UE pentru ţările candidate.

Este evident că baza normativă care exista în UE puţin probabil că reprezenta cadrul instituţional optim pentru ţările ECE, luând în considerare diferenţa mare dintre nivelul de dezvoltare a acestora şi nivelul ţărilor membre UE.

Astfel, agenţii economici din ţărilor care au devenit noi membri ai comunităţii, a căror competitivitate trebuie să se formeze, în conformitate cu planul birocraţilor europeni, deja în cadrul UE, — au suportat pierderi serioase din cauza iniţierii procedurii de plasare a comenzilor de stat pentru companiile din ţările Uniunii Europene. Cheltuieli importante a generat şi  implementarea anumitor standarde tehnice ale UE, mult mai costisitoare este şi respectarea normelor comunitare în domeniul ecologic. O parte considerabilă a întreprinderilor industriei alimentare, în special cele de prelucrare a produselor de origine animală, au fost închise din cauza necorespunderii normelor de standardizare europene.

Analiza demonstrează că şi până şi la momentul actual, în cadrul UE-28, nu s-a reuşit crearea unui spaţiu juridic unitar. Aceasta se referă şi la existenţa instituţiilor informale (de exemplu, în sfera corupţiei).Apropierea se efectuează inegal şi, începând cu mijlocul anilor 2000, este determinată de înrăutăţirea situaţiei în UE-15, în măsură deloc mai mică decât în grupul UE-11.

Astfel, cele mai de succes ţări din grupul UE-11 în lupta cu corupţia au fost numite Estonia şi Slovenia. Printre cele mai corupte, însă, alături de Bulgaria şi România, s-au regăsit Slovacia, Italia şi Grecia, al căror PIB pe cap de locuitor este considerabil mai mare. Totodată, potrivit raportului privind mita corporativă, pregătit de compania americană Ernst & Young (2013), Croaţia şi Slovenia au fost numite cele mai corupte în sfera business-ului (dintre 36 de ţări ale lumii).

Comisia Europeană chiar şi acum se mai adresează unor ţări est-europene – membri UE, cu apelul de a lupta cu crima organizată, de a lua noi măsuri pentru protecţia tenderelor de stat, de a opri abuzurile din companiile de stat etc., ceea ce vorbeşte despre faptul că aceste probleme nu au fost soluţionate, în pofida transplantării tuturor instituţiilor formale ale UE.

Dacă este aşa, atunci apare o întrebare teoretică şi practică importantă: este posibil, în principiu, ca transformarea prin intermediul împrumutării oarbe a unor instituţii create în cu totul alte condiţii, să asigure succesul economic al ţării? Sau poate S. Huntington are dreptate atunci când spune că „Occidentul este o formaţiune stranie, fragilă, care nu se aseamănă cu nici o altă structură, căreia în nici un caz nu-i poate fi atribuit statutul de general-umană… Calea occidentală de dezvoltare nu a fost şi nici nu va fi o cale comună pentru 95% din populaţia planetei… Occidentul este unic, şi nicidecum universal”.

În orice caz, experienţa ţărilor Europei Central-Estice ne dă suficiente motive de reflecţie pe marginea acestui subiect.

Va urma…

Tematic

Schultz: astăzi proiectul european este într-o situație dificilă
Iurova: UE trebuie să manifeste fermitate, dar și să coopereze cu FR
Opinie: Votul din Grecia a lovit în birocraţia europeană
Tagurile:
ţările ECE, integrare, dezvoltare, reforme, extindere, corupţie, economie, UE
Reguli de utilizareCOMENTARII



Știrile Zilei